Biserica Romano-Catolică cu hramul Sfânta Elisabeta sau „Mânăstirea Franciscană” din Orăștie

Scurtă istorie

Biserica și Mânăstirea Franciscana din Orăștie a fost construita cu siguranță la mijlocul secolului al XIII-lea, deoarece anul 1302, aceasta, era deja sediul Ordinului Franciscan din Ardeal, iar din faptul că preoții Catolici erau școlarizați aici deducem că era un loc importat. Lungimea primei bisericii era peste de 61 metri, un locaș de cult mare, pentru acea vreme.

Turcii au distrus biserica și mânăstirea de mai multe ori. Dar de fiecare atât biserica  cat si mânăstirea au fost reconstruite.

Original biserica a fost construita în stil Roman ceea ce este dovedit și de grosimea zidurilor. După distrugere pricinuite de năvălitorii turci fiind reconstruită în stilul Gotic.

Călugării Ordinului Franciscan au părăsit Orăștia în anul 1552 iar biserica a deveni biserica Luterana la presiunea sașilor. În 1661 turcii distrug din nou biserica și ruinată până la revenirea franciscanilor.

Aceasta sa întâmplat la 30 august 1730 când, imediat, s-au apucat de reconstruirea Bisericii și a Mânăstirii. Un mare ajutor pentru reconstrucție au primit de la guvernatorul Grof Haller Janos și soția acestuia Daniel Zsofia (Jofia) așa cum este dovedit de inscripția aflată la intrarea în sacristie. Ca între anii 1749-1752 să fie reconstruit vechiul altar.

Înscrisul în limba Latina

Mânăstirea primește înfățișară de acuma după anul 1754. Camerele și coridoarele boltite stau mărturisire.

Pentru ca spațiul nu a fost suficient pentru credincioși între anii 1880-1881 sa extins construcția pe vechea fundație cu încă 11 metrii. Atunci sa construit și turnul bisericii.

Mobilierul, altarul principal amvonul, cele două altare laterale, dulapul vestiar din sacristie sunt din secolul XVIII. Tot din aceiași perioadă este și splendidul crucifix, de 4 metrii, aflata la intrare.

Biserica și Mănăstirea au mai trecut printr-o reparație mai consistenta între anii 1927 si 1936.

Atunci au fost refăcute și picturile interioare, acestea fiind fost executate de către pictorul Hercegh Ferent (Herteg)

În interiorul bisericii se afla o cruce de lemn cu inscripția MISSIO, având înscris pe ea anii în care Călugări Franciscani din Orăștie au participat la misiunile papale. Biserica este dotată cu o splendidă orgă. Fapt ce a permis organizarea, în decursul timpului, a unor concerte scrise pentru acest instrument. In Cripta subterană sunt înmormântați preoții care au slujit în acest lăcaș de cult. Biblioteca găzduiește cărți vechi, cronici, codexuri rare și de valoare.

Slujbele se țin parțial in limba Maghiară, parțial in limba Română si ocazional în Latină.

În incinta Mânăstirii funcționează, în prezent, o fundație, ce are ca obiect de activitate de ocrotire și asistență socială a copiilor orfani, săraci, defavorizați, prin doua cămine ce sunt în grija președintelui fundației, Bojte Csaba - preot franciscan.

Voi reveni cu alte materiale, axate pe detalierea altor clădiri și monumente din Orăștie.

Dan Orghici

Galerie foto aci: https://www.facebook.com/pg/orghicidan/photos/?tab=album&album_id=843059296170273Galerie foto

Scrisoare de dragoste fără metaforă

Sărbătorile Pascale, anul acesta au fost numa’ la țanc , mai mult ca oricând au scos clevetitorii din rutină. Deșii se calculează întru-n anume fel și se schimbă în fiecare an, de astă dată parcă-mi doream un Paști „la comun” dar de, înaltele fețe bisericești - cu minți scunde - au hotărât altfel. Ceva din lutru-mi zice că aveam cu toții nevoie de el.

Aveam nevoie să sărbătorim, aveam nevoie să schimbam modestul fel de a sta la domiciliu, să dedicam cuiva timp din timpul nostru, fie el petrecut și online. Observ că o mare parte din mințile înghețate, de la începutul pandemiei, s-au deblocat. Se împart paști pe stradă, poliția vine cu lumină. Paradoxal lumina, pâinea şi vinul contează, dar oamenii nu înțeleg că nu acestea sunt lucrul cele mai importante, pe când și de fapt, omul trebuie să se pregătească să primească paștele, pâinea și vinul, ca pe trupul şi sângele Domnului Cristos. Iar cei ce ar trebui să sublinieze acest adevăr se fac părtași la împrăștierea minciunii. Câți preoți ați auzit vorbind deschis despre asta? Vă spun eu, niciunul!

În dimineața acesta am deschis PC-ul am creat un document pe care l-am numit „scrisoare de dragoste fără metaforă” și am purces la scris.

Deci așa cum sfătuiește maica beserică și ca să-mi păcălesc substanța-mi cenușie cu minciunele, am vrut să dau  tăcerii ce este al iei, însă ca să nu cad în păcatul amânări acțiunilor sau a sarcinilor pentru mai târziu, am dat tastaturii voie să-și facă treaba. Nu cumva ne obișnuim din noul nou cu minciuna de care crezusem că am scăpat în 1990? Acesta era întrebarea ce-mi pune mintea la lucru de la anunțurile ministrului Vela referitoare la toate cele privitoare la sărbătoarea ortodoxă a Învierii. 

Așa că-i musai să-mi pun mintea la lucru. Deși par măsuri binevenite sunt doar gardul vopsit din fața curții leopardului. De-o ține tot așa guvernul chitaristului o să descopere, cu acordul înaltelor fețe bisericești - cu minți scunde - de la București și Blaj, niște soluții de modernizare ale mărturisirii online, închizând astfel sinapsele gândirii, ale analizei propriilor fapte. Deschizând cutia Pandorei ce o credeam închisă deodată cu redeschiderea libertăți religioase.

Ca să găsească noi opțiuni, așa zis creative, căci în aceasta criză, principala lor grijă este doar spoiala gardului. Așa că popi - atenție nu am scris preoți - au purces la împărțit pită și vin după un program prestabilit și cum i-o dus mintea, reamintindu-mi-se de ce nu mai merg la serviciile lor religioase și de ce nu-i mai salut pe câte unii pe drum. 

Mă popo da tu program de mărturisire a celor ce voiau să fie la o masă cu Isus de Paști nu ai? 

Mă chitărică, mă Velo câți milițieni or dat lumină când frații mei de alte confesiunii creștine au sărbătorit Învierea?

Închei frumos cu un răspuns dat oarecând de Părintele Cleopa la întrebarea: „Ce mai faceţi, Părinte?”

Răspunsul n-a întârziat: „Stau şi mă uit cum l-a pus Dumnezeu la treabă pe dracu’…”

Vânzătorul de iluzii

Dan Orghici

Cât de mândri sunteți de Orăștie și de ce? (9)

Acest articol va fi nițel altfel, cum altfel este și Sâmbăta Mare din acest an, scris de o Doamnă ce deși a plecat departe și demult timp de casă nu și-a  uitat rădăcinile. Dar să purcedem cu doamna profesor Carmen Vasiu și:

Sărbătorile de Paște în copilăria mea

Nu-mi este ușor să scriu aceste rânduri, deoarece a fost o perioadă deosebită din viața mea. Sărbătorile religioase practic nu existau. 

Era o perioadă de frică și o încercare de adaptare la noua situație politică. Religia era teoretic interzisă. Deci nu au existat celebrări religioase și nici explicații în familie. 

De ce se vopsesc ouăle de ce se mânca carne de miel, de ce se merge cu «udatul»? Au fost întrebări a căror răspuns l-am aflat mult mai târziu.

Sărbătorile erau numai niște zile în care se mânca ceva deosebit se întâlneau, prieteni, rudele și se bucurau împreună. Nu se spunea că este Paște și povestea «Învierii» am aflat-o mult mai târziu. Salutul specific «Hristos a Învia!», cu răspunsul «Adevărat a Înviat!» le-am auzit mai târziu. Pentru noi venea «iepurașul» să ne aducă aduce ouă roșii și cadouri. Făcând parte dintr-o familie mixtă «corcitură» Ortodoxă și Evanghelică se sărbătoream ambele zile de Paști, pentru noi copii era foarte frumos, primeam de două ori cadouri, petreceam cu vecinii, rudele acele evenimente fără să ne facem prea multe gânduri. Părinții nu ne explicau prea mult de ce se fac aceste petreceri, de teamă proverbului: „gura copilului adevăr grăiește!”, o vorbă nepotrivită putea să aibă urmări grave, adică închisoarea!

Până prin anii `65 se rezumau, sărbătorile, la câteva ritualuri  care le asociam numai cu anumite obiecte sau mâncăruri fără o explicație deosebită, dar nouă copiilor ne plăcea. Abia prin anii de liceu am început să înțeleg că  de fapt că Paștele era o sărbătoare creștină și nu era trecută în calendar pentru a fi ștearsă și din gândirea oamenilor.

În «săptămâna mare» școala organiza «Întrunire tovărășească» un fel de discotecă care chemă tineretul la dans, ca să nu meargă seara la biserică  de peste drum de Liceu și în special în noaptea învierii eram observați, notați și amenințați cu scăderea notei la purtare dacă ne prinde: Ciolna la biserică. Ciolna fiind prof. de educație fizică și securistul școlii. Nu mergeam cu ouă roșii la școală, pentru că ar fi trebuit să dăm tot felul de explicații. Părinții urmăreau să nu mergem «unde nu trebuie» să nu facem sau să spunem ceva ce ar fi putut pune toată familia în pericol. Tatăl meu fiind maistru la atelierul de lăcătușerie avea grijă să nu fac ceva «greșit».

 Aceasta era «atmosfera» acelor ani. Acasă se făceau excepții! 

La noi în familie se postea mai puțin dar erau mâncăruri specifice: joia mare , denumirea nemțească: grün Donnerstag adică joia verde se mânca spanac cu ochiuri și în vinerea mare ,salată de cartofi cu ulei de dovleac. Obiceiul acesta l-am păstrat până acum!

Se tăia mielul în vinerea Paștelui. Se Tăia nu se Sacrifica! Iepurașul aducea ouă roșii și mamela se întreceau în a prepara diferite bunătăți: era o concurență între vecine! Cine a copt mai multe prăjituri, câți colaci cu nucă sau stafide a copt fiecare, ce specialități din carnea de miel au pregătit. Fiecare gospodină avea un secret pentru ciorba pe cap de miel, cu leuștean sau tarhon, cu sau fără smântâna și ou. Apoi friptura de miel la cuptor sau șnițel, piept umplut ori tocăniță cu mămăligă sau nelipsita «Gușița»/drob toate erau dezbătute pe larg și cu mulțime de amănunte. O adevărată întrecere între gospodine.

Să mergi la restaurant, cum se procedează astăzi, ar fi fost o adevărată rușine pentru fiecare gospodină. Pe vremea aceea toate femeile știau să gătească  asta era menirea lor.

Obiceiul frumos era a doua zi de Paște când băieții sau bărbații mergeau la «udat». Cu apă de colonie sau parfum, după buzunar, mergeau la casele fetelor cu formula: „primiți cu udatul?”. Pentru câțiva stropi de apă mirositoare primeau ouă roșii și flori în piept, pe reverul costumului, că nu mergea nimeni în blugi și t-shirt.

La sfârșit se făcea socoteala câți băieți au fost câte ouă s-au dat câte prăjituri s-au mâncat și bărbații câte pahare de țuică, vin  s-au consumat. Sărbătoarea Paștelui era o sărbătoare a consumului de produse BIO! Din grădina sau curtea fiecăruia sau de la ciobani cunoscuți. Oamenii aveau încredere unii în alții și se respectau.

Și strada arată a sărbătoare măturat văruit (o formă de dezinfectare) numai steaguri nu se puneau că la 23 August sau 1. Mai!

(Era o vorbă care pute fi interpretată în funcție de tonalitate: Asta-i viața, asta-i trăi: să trăiască 1 Mai! sau ?)

Carmen Vasiu

Constant revin și vă întreb, pentru că am curiozitatea de a afla.

Cât de mândri sunteți de Orăștie și de ce?

Faceți-vă curaj și scrieți-mi pe adresa: orghicidan@gmail.com

PAȘTILE...

Restriște, vai trăim astăzi vremuri de restriște...

„Sub vremuri”

Suntem în Săptămâna Patimilor și bisericile sunt zăvorâte, suntem claustrați în propriile noastre cămine, fiul nu-și poate vedea părintele, cele dimprejur par otrăvite și nu le poți atinge sub amenințarea unor pedepse grele, drumurile sunt pustii... Trăim ca pe vremea vechilor ciume și holere.

Și nu știm durata pedepsei.

Însă lumea noastră, miraculoasă, merge înainte, ca în gândul Poetului Neamului : „iar noi locului ne ținem/ cum am fost așa rămânem”. Copacii înverzesc, soarele răsare cum îl știm, păsăruicile își strâng păiușe pentru cuiburi zburând liber, liber, liber prin tăriile albastre..!

Poate vom învăța cu toții câte ceva din această povară cumplită cu care ne-a covârșit spurcatul virus „frumos” (!?) ca o coroană care vine de nu știu unde ca să ne ucidă.

Zic poate.

 (Potrivit firii omului, oameni fiind și noi ignorăm, voit sau ba, Istoria cu năpastele ei. Au mai fost și altădată zile grele. Astfel, ținutul și Orăștia noastră dragă au fost bântuite de multe ori de ciumă – boală înfricoșătoare și fără leac. Pe la jumătatea secolului 14, epidemia care despopulase parțial Apusul Europei ucigând cam 25 de milioane de oameni, cuprinsese și Transilvania, unde flagelul avea să lovească de cel puțin 25 de ori în următoarele două secole. În prima jumătate a veacului al 18-lea ciuma reizbucnise cu mare putere. La Orăștie, în anul 1722 exista un modest „lazaret” -- spital-carantină --, în care bolnavii erau ajutați de străvechii tămăduitori, dimpreună cu chirurgi, secondați de sărmanii bărbieri. În regiune se consemnează mii de morți, iar principele Comitatului hunedorean raportează „cadavre care zac în aer liber și le mănâncă câinii”... Cumplit. Jale și foamete.

Miron Costin, cronicarul aceluiași veac 17, scrie o vorbă tare înțeleaptă: „Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri”. Și lumea merge înainte.)

Nourii se învlătucesc pe cer, vremea curge cum știe ea, bucuriile trec iar suferințele adastă... Neamul nostru străvechi dăinuie, dăinuie având parcă predestinate  „liniștea apelor și hodina vântului” ( uriașul Sadoveanu!)...

Vin Sfintele Paști, iar noi suntem însingurați, frustrați și umiliți de Clipa care nu ne îngăduie să-l cinstim cum se cuvine pe Sublimul Isus, gustând pâinea și vinul Tainelor Lui...

Altădată fusese altminteri.

Îngăduiți vă rog unui om vechi să vă reamintească de lumea veche (?), uitată azi,  dar putănd a fi un reper al suirii noastre către Divinitate.

Îngăduiți-mi un popas la Mărtineștiul copilăriei...

Doamne...

 „După un post lung și sever, urma Săptămâna Patimilor, premergătoare  celui mai important eveniment creștin: 

Învierea Domnului.

Săptămâna era marcată de slujbele deniilor, ținute seara, după ce oamenii isprăveau lucrul; seara, cu lume puțină și lumină scăzută, sub lumina pâlpâitoare a câtorva lumânărele, sub bolta bisericuței înecată în penumbre.

Joia Mare era, pe la noi, ziua fastă în care se deschideau Raiul și Iadul, sufletele celor duși rămânând printre cei vii până la Rusalii. Așa se face că seara veneau multe femei la biserică, după slujbă suind câțiva pași până la morminte, unde-și plângeau pe cei duși, aprinzând lumânări care sclipeau ca licurici uriași prin iarba umedă de roua nopții...

Obiceiul cel mai frumos era ca în Joia Mare, la prânz, după slujirea sfintei Liturghii, să aibă loc masa comună, numită „traștie”, desprinsă parca din timpurile prime ale Bisericii creștine... Dimineața, satul întreg venea la slujbă șt tot creștinul, cu mic cu mare se cumineca. La ieșirea din biserică lumea nu mergea acasă, ci potrivit învoielilor rămase din bătrâni, se porneau  spre casa unde se pregătise praznicul. Ca la orice pomenire pentru morți – prefigurând moartea Mântuitorului --, oamenii se așezau la mesele întinse prin ocol, înjghebate din scânduri lungi sprijinite pe capre, alături de buturugi acoperite cu alte scânduri, pentru șezut, Peste mesele improvizate erau așternute pânze albe de cânepă – amintind strămoșii daci, cei de peste câteva dealuri... Masa de post începea  cu câyeva păhăruțe de vinars, urmând o oarecare zamă de post și o mâncare de „mazăre” (fasole) ori curechi. La sfârșit, un păhăruț de vin, și toată lumea spunea „Dumnezeu să primească”. Era simplu, ca la o străveche agapă creștină.

După o Vinere Mare marcată de impresionantul ritual al Prohodului și de înconjurarea bisericii de trei ori, urma o sâmbătă în care parcă nimeni nu vorbea tare.

Urma Sfânta Noapte a Invierii... Oamenii sculați de clopote veneau grăbiți, mulți urmărind slujba

Cruce de la Mărtinești

 până spre amiază.

Copiii biruinduși somnul dulce luau parte la tainica slujbă de noapte, care începea frumos, sub cerul înalt și răcoros de primăvară. ”Popa nost” cu crucea în mână, însoțit de 2-3 crâsnici cu prapuri, se pornea în fruntea alaiului de oameni înconjurând biserica de trei ori,... După care se oprea în fata porții bisericii – pe care cineva o încuiase pe dinlăuntru.  Popa bătea în ușă. Cine-i?, auzeam noi un glas. După ce popa îi spunea să deschidă fiindcă vine Împăratul Măririi, cel întrebat se mira: cine-i acela? Popa răspundea...  De trei ori, până când paznicul pricepea și îi da drumul. Bucuros, Popa nost intra în biserica goală..., lua lumină de la sfântul altar și venea să o împartă oamenilor. Apoi, cu lumânări care clipeau ca lumina stelelor, cântam „Cristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”.

Și ne bucuram...

Părea că biserica se mărise și pe la ferestre se aud fluturări de aripi mari.

Paștile erau zile de mare bucurie. Senin, soare, iarbă verde crudă...

Oaspeți dragi veniți de departe, mese îmbelșugate, hăinuțe noi, ouă „înroșite” în multe culori, jocuri cu ouă roșii, jocuri de fete și ficiori frumoși unduind învârtite, ardelene, hațegane...

Sfintele Paști era sărbătoarea noastră cea mai mare, iar de la Înviere și până la Ispas e3ra de neconceput alt „

bună ziua” decât tradiționalul ”Cristos a înviat! Răspunsul era fireste „„Adevărat a înviat”.

Alte vremuri, alte moravuri!...

Ion Neculce, un alt cronicar binecuvântat, culegând povața lui Miron Costin, cuvintează la rândul lui : „Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri”.

Adăugând amar: „Lacrimile săracilor nici soarele, nici vântul nu le poate usca”.

Doamne Dumnezeul tuturor lumilor, fii cu noi! Binecuvântează-ne Doamne.

 (Mărturisitor smerit Liviu Lăzărescu)

Notă: 

Cât de mândri sunteți de Orăștie și de ce? (8)

Orăștie, mon amour

Nu sunt mândru de Orăștie!  Nu de Orăștia de acum, la poarta căreia scrie „Capitala culturală a județului Hunedoara” iar dincolo de poartă se prăpădesc monumente, mor coruri și cărți și obiceiuri și doruri neîmplinite.  Sunt mândru doar pentru că o pot iubi. Și o iubesc de mult, tare de mult. De pe vremea când nu era asfalt între Deva și Orăștie. Puteți să vă imaginați, oare,  că a fost o vreme fără asfalt ? De atunci o iubesc și iubirea nu se stinge nicicum, nici acum și  nici atunci când voi pleca dincolo.

Am descălecat de patru ori în burgul cu platani, așa cum îl revăd în primele amintiri ale copilăriei mele timpurii, plin de copaci cu frunze late, verzi vara și sângerii toamna. Am plecat tot de atâtea ori și am revenit de fiecare dată mânat de ceva. De ceva ce te tentează să revii cu noi speranțe, cu noi gânduri. Iar acel ceva l-au reprezentat oamenii Orăștiei. Mi-ar fi greu să definesc un prototip al orăștianului în general, dar la fel de ușor îmi este să rămân ancorat pe vecie de cei care m-au făcut un om bogat și fericit, doar pentru că m-au îngăduit în preajma lor și mi-au dat să sorb din licoarea infinitei iubiri față de orașul sașilor.

Nu am în minte o ierarhie și nici o ordine cronologică în care să-i înșirui, pentru că sunt mulți, toți importanți, prea dragi și pentru că ei, toți, formează în sufletul meu acea veritabilă comoară ascunsă, a regelui dac,  pe care mulți o râvnesc dar puțini pot să o vadă.

Străbătând anii îndărăt, mă trezesc în brațele lui Nicolae Adam, cel care a zămislit în mine respectul față de daci, de cetăți, de istorie, de cultură și de frumos. Plămădeam, împreună, lutul cu picioarele desculțe, beam vin, mâncam brânză și ascultam povești nemuritoare, multe și fascinante și lăsătoare de urme adânci, care nu se netezesc niciodată. Eternitatea lui Nicolae Adam este eternitatea întregului ținut al Orăștiei, în care mi-am durat nostalgic sălaș.

Acolo, alături de el și de muzeul lui prăfuit, a apărut, ninsă și senină, călărind pe un nor al providenței, plină de umor și înțelepciune octogenară, Lucia Apolzan, suflet nepereche al cercetării munților, cu locuitorii lor cu tot, titanul necontestat al etnologiei românești, moment al înrobirii mele ca sclav, pe viață, al meleagurilor orăștiene.

Călător prin timp, mă așez în fața lui Nicolae Todor și a lui Săuchea Moise Albu, stăpâni adevărați și nu hapsâni ai pădurii, oameni cu dragoste de natură și înzestrați de Dumnezeu cu harul vorbirii despre jivine și arbori, despre pești și stele, despre istorie și natură. Și stau, peste vremi, smirnă și ascult ploaie de înțelepciune și bunătate.

La fel cum ascult vorba aspră ca de piatră a lui Mircea Pătrânjan, vecin apropiat al Orăștiei, omul veșnic logodit cu grâul și cu porumbul, a cărui poveste nu se termina niciodată. Lui nu-i stătea nimic în cale. Nici prim secretari, nici șefi vremelnici, nici lichele  nici compromisuri și nici măcar politicieni atunci când era vorba de lanurile lui, de acasă.

Plecând de pe ogoarele Romosului, plutind printre iambi suitori, trohei și  săltărețe dactile ( plagiat asumat ) dau de exoticul și enigmaticul Gabriel Petric cel care s-a cuibărit în sufletul meu,  mânat de destin, fascinant și fără putință de scăpare. Glăsuirea lui, băgată la cap, în momentul potrivit, este, pentru toți, plămada a ceea ce se va coace, peste timp, frumos și împlinit.

Și cum de la minte la trup nu este decât un pas, să fii orăștian și să nu fii ajuns, măcar odată, sub lupa lui Eugen Turdeanu, se cheamă că nu exiști. Căutător printre măruntaiele omului, cărora le cunoaște secretele ca nimeni altul, el se confundă cu halatul  alb și curat asemenea sufletului său. Dăruirea, pasiunea, și priceperea sa a adus cu sine zâmbet pe buzele unui număr de oameni, mai mult decât dublu față de cât are Orăștia.

Cârmind, din nou, către suflet, poposesc alene printre paginile curate ale unei lucarne, ascunse adânc în sufletul unui prieten, dăruit de divinitate, cu har , înțelepciune și sensibilitate. Dăscăliță de care elevii se îndrăgostesc instant, scriitoare care te înrobește după prima pagină citită, Silvia Beldiman m-a îngăduit la zămislirea Sofiei, carte nepereche a burgului  Paliei, moment de vârf a unei binecuvântate prietenii.

Am primit de la Orăștie, încă multe altele! Zeci de oameni și prieteni, fete frumoase și bătrâni înțelepți, zile senine și dușmani fără de care nu se poate și amintiri fără de moarte. Toți și toate, laolaltă,  nu ar avea loc nici într-o carte, dacă ar fi să aștern fabuloasele trăiri ale vremelnicei mele treceri prin Orăștie.

Revanșa mea nu a fost pe măsura acestor învățăminte, atât de profunde, iar ceea ce am lăsat în urmă este doar omagiul unui trecător suflet, adus unei comunități fascinante. Radio Color, parte a sufletului meu, dăinuind prin furtuni și piedici, mai bine de două decenii, în orașul Paliei și aducerea, de la  București la Orăștie, cu scandal și cu pumni bătuți în masă, a statuii lui Burebista, au fost ofrandele unei încăpățânări proverbiale, depuse pe altarul unei iubiri care nu se va sfârși niciodată.

Vladimir Brilinsky